miercuri, 4 noiembrie 2015

Şi mascarada continuă. Actul 1. "Demisiile"



Printr-o declaraţie compusă din aceleaşi ditirambe şi vorbe golite de conţinut, Victor Ponta şi-a depus mandatul. 
Nu demisia. Depunere de mandat. Practic, ar fi unul şi acelaşi lucru, dar în această chestiune nuanţele sunt cele mai importante şi nu pot fi omise. Un individ care a condus ani buni cel mai mare partid din România, la presiunea covârşitoare a străzii, a plecat în ultimul moment, neavând nici măcar decenţa, bunul-simt şi inteligenţa să o facă în faţa a zeci de mii de oameni adunati aseară în faţa Guvernului. Astea nu mai reprezintă nicio noutate în ceea ce îl priveşte pe Victor Ponta şi nici pe cei care se autointitulează clasa politică română. Însă, pentru noi toţi este important să NU omitem aceste nuanţe şi nici să NU le uităm. Ponta NU a demisionat, Ponta şi-a depus mandatul. Nu şi l-a depus nouă, poporului. 
L-a depus unora ca şi el. Într-un joc politic care are doar un singur scop. Unul complet străin de voinţa noastră. Şi anume, păstrarea şi concentrarea puterii tot în mâinile lor. În acelaşi grup de interese al unei clase politice uniforme, în care nu există partide politice veritabile şi nici persoane credibile sau capabile să susţină cinstit şi eficient guvernarea pe care românii o cer şi de care au nevoie mai mult ca oricând.
Acum, pericolul cel mai mare pentru noi toţi este tocmai acela de a ne mulţumi cu depunerea mandatului tot către şi pentru ei şi de a accepta în lipsa a altceva soluţia pe care o oferă. Să nu uităm, această soluţie ne este oferită tot de cei care sunt la conducere de 26 de ani.
Traian Băsescu, aparent într-un act de temerarism politic, a refuzat să-l numească în 2014 premier pe Klaus Iohannis. Motivul? El, Iohannis, trebuia să ajungă preşedinte, în condiţiile în care se ştia că, odată ajuns preşedinte, nu avea cum să numească sau să creeze un alt eşantion de putere. 
Crin Antonescu a făcut un pas în spate pentru a-i netezi drumul celui care este acum preşedinte, după ce, înainte de asta, a creat împreună cu PSD şi UNPR marele simulacru numit USL, ce a reuşit să păcălească o populaţie întreagă şi să aducă majoritate în structurile locale şi Parlament. 
Gabriel Oprea, folosindu-se de un partid existent doar formal, a participat la toate aranjamentele ultimilor 6 ani care ne-au adus pe toţi în situaţia de acum. 
Tăriceanu şi pseudoconservatorii şi-au creat o parodie de partid pentru a obţine favorurile participării la guvernare şi a face şi el, la scară mai mică, exact ce a făcut şi Gabriel Oprea. 
Traian Băsescu a reapărut cu surle şi trâmbiţe în politica din care nu a ieşit şi nu are cum să iasă vreodată, zornăind o tinichea de partid cu care vrea să facă, chipurile, politica aia pe care a avut şansa să o facă, dar nu a făcut-o. 
Liviu Dragnea a preluat puterea PSD-ului, vorbind de schimbarea totală şi încercând să convingă că partidul unic care ne conduce de 26 de ani este pregătit acum, culmea ironiei şi a tupeului, să devină democrat, transparent, corect eligibil şi empatic cu românii. 
Toate aceste personaje şi celelalte care îi înconjoară şi derivă din ele asemenea tentaculelor hidoase ale unui monstru nesfârşit sunt cele care ne-au decimat, ne-au dezbinat şi ne-au făcut să credem că nimeni altcineva în afară de ei nu merită să se implice în conducerea acestei ţări, ca acum să ne întrebe cine să vină dacă ei pleacă.
De-abia după ce românii au ieşit în stradă într-un număr fără precedent, s-au gândit să revină cu aceeaşi schemă ultraprevizibilă în care vorbesc de asumare şi coalizarea cu oamenii din stradă. Ce asumare este aceea când timp de 26 de ani tu nu ţi-ai asumat decât să îţi baţi joc de un popor, cerându-i că acesta să îşi asume numai ce spui tu că trebuie să îşi asume?
Opoziţia nu există. Aşa-zisa opoziţie s-a repezit să spună că vrea anticipate. Anticipate care le stau la îndemână şi care nu reprezintă altceva decât marele blat al clasei politice actuale. 
Nu vi se pare că toată această chestiune care a atins acum pragul critic a fost coaptă de foarte multă vreme şi ne este servită acum de această haită de hiene care, probabil, dacă nu în mod cert, au anticipat acest moment? Semnele toate conduc către acest deznodământ, nu tragic, ci teribil.

Marina Ene